Cei din Europa anilor 1950 s-au grabit sa proclame intrarea societatii contemporane intr-o epoca „post crestina.” Pentru nereusita revenire la „pre-crestinism” din timpul „renasterii”, paradoxal, oamenii au dat vina tot pe biserica. Nedorind sa se intoarca la realitatile Evului Mediu, oamenii din societatea moderna stau in cumpana. Ce-i de facut? Ce a mai ramas neexplorat si neexperimentat?
In vidul ideologic produs de atatea deziluzii, oamenii au inceput sa creada in bazaconii „extraterestre”, in solutii de unificare spirituala cu universul propuse de religiile orientale si in alternative inca neexplorate.
In plin veac al revolutiilor tehnologice, traim, paradoxal, o intoarcere la fundamentalismul religios al islamului si al altor religii. Ele refuza progresul steril adus de „civilizatiile crestine.” In Anglia moderna, scade numarul bisericilor, dar creste numarul moscheilor!
Intram oare cu adevarat intr-o civilizatie „post crestina”? Cuvintele acestei intrebari par un ecou al unei intrebari retorice pusa de Domnul Isus: „Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant?” (Luca 18:8).
Nadejdea si optimismul nostru pentru viitorul crestinismului nu se sprijina nici pe „realizarile” crestine din istorie si nici pe „calitatea” liderilor crestini de astazi. Certitudinea ca acest crestinism va dainui pana la sfarsit, oferind pana la capat o usa de mantuire si de iesire de sub mania lui Dumnezeu se reazama pe considerente mult mai stabile.
